Privesc lumea, printr-un colt al ferestrei...

o vad zbatandu-se
intr-o falfaire de aripi frante,
dezgustata si obosita de sine insasi..
cat de trista e aceasta imagine,
mai ales pentru acele suflete, inca pure,
care mai credeau in viata si in fericire...
ce trista e aceasta imagine si pentru mine,
pentru copilul din mine
care iubeste cu ardoare tot ceea ce inseamna viata!!!

inchid ochii, si ma retrag in trecut.
...in trecutul stramosilor mei.
in trecutul omului caruia umilinta
nu ii atingea nobletea sufletului...
in trecutul omului care
stia sa iubeasca,
stia sa spere,
stia sa pretuiasca acea sclipire de argint a fiecarui nor...
trecutul stramosilor mei,
acei oameni pentru care viata nu era o tristete de a fi,
iar dragostea nu era o agonie...

revin in prezent...
si vad ca viata si-a uitat trecutul,
si-a parasit verticalitatea...
incerca totusi sa-si pastreze nobletea,
intr-un ultim act de bun simt:
sinuciderea...