Ar fi acolo punctul solitar
obligatiriu pentru fine,
ca un stăpân hapsân, totalitar
vrând neapărat să ne termine.

Hmm!..Puncte-n plus nu cerem nicăieri,
să-mpingem gândul mult departe
către deducții prinse în tăceri
de lumi empirice și-abstracte.

De punct și virgulă ne-mpiedicăm
prostește, ca de-o amăgire
dictându-ne tacit să continuăm,
deși ne-obligă la oprire,

iar virgula prea des ne-o speria
cu sensuri net semnificate
la câte mintea noastră-ar cuteza
să pună-n alb ori negru toate,

vârându-și o codiță fără rost
dintr-o balanță justă, certă,
ce-alege între proaspăt și compost
și ține negura inertă.

Vai, astăzi apostroful glumă e
de-antichitate perimată
trimis intr-o arhiva ce urgent
urmeaz-a fi incinerată.

Cu liniuța de trăsură-i rău,
că ea ne vântuie-n dilemă
vreo literă, ce-i expulzată-n hău
pentr-o pronunție-omogenă.

O paranteză cu trup de ghidon
ne-aduce detalii bizare
și-n orice gamă, la oricare ton
rutina ei e-obositoare...

Și, spune-mi, de ce să apostrofăm
cu semnul aspru de mirare,
ori, brusc surprinși, naiv să ne lăsăm
extenuați de încântare?

Nu e ridicul chiar să fim neghiobi
cerând mereu cu-o întrebare
elucidări care ne-ar face robi
unor lumini prea orbitoare???

Modern, să fie-n scrieri soare, NU-i,
dând sensurilor sensuri clare!
De ce-o urma, nu-i pese nimănui,
nu-i pese nici d-exodul mare..

Hai, frați români, să batem un pilon:
cruce-n semn de consolație
la cap bătrân ce-și vruse etalon
SEMNELE seci DE PUNCTUATIE!

Vom scrie șnur, scutiți de orice semn,
chiar dacă albul negru fi-va.
Gramatica lipsită de consemn
drept mântuire-acum veni-va..


"-De mâine scriem toți la unison!"
și, "-Ce noroc!", Gâgă-o să spună,
"-Cu moda asta nouă, nu e zvon
c-om lua doar ZECE LA ROMÂNÃ!.."

Ptiuuu!...