Păgână catedrală fără crucifixuri,
cu dascăli spelbi, monden înfățișați,
în care mii de întrebări nespovedite
zac într-un mare, fără fund, mormânt comun,
cu lumânări lucind numai sub tâmple
de cuvioși a căror vârsta li-e copilă,
mă chemi și-acum, cu pieptul înainte,
mă-mbii cu-aceeași vrajă de poveste,
cu care mă-mbiai la vremea-n care,
citeam în hopuri:
„A-na a-re me-re”.

Și, între-ai tăi pereți am învățat
să-mi fie foame…
și ce-nseamnă dorul,
și tot aici, când mă visam bărbat,
am învățat că Ana n-are numai mere-
și primul meu sărut, stângaci, l-am dat,
tot sub a tale ziduri austere-

Pe când copil eram, păreai bătrână,
și socotitu-am învățat pe anii tăi,
ca mamă te-am lăsat și, mai apoi,
te-am regăsit ca sora mea mai mică;
pe lângă tine timp-o ia-napoi,
și-ntinerești odat’ cu generații
pe car’ le-nveți și-acum, ca și atunci,
cum să citească:
“Ana are mere”

Iar azi, ajuns la vârsta de zăpadă,
când amnezii se bat pe mine, cap în cap,
mai îmi aduc spre-aminte, câteodată,
de Ana cea cu sâni ca două mere,
și școala mea, de când eram băiat!

Ploiești – iulie 2004