Salas mizer al sufletelor toate, toti ingerii plecati deasupra noastra,
Ingenuncheati pe sticla sfaramata, saruta rani murdare si-si plang destinul crunt.
Au aripile frante, zdrobite de pamant si urla de durere cantandu-si toti povestea.
Cununi de spin despica fruntile lor albe si ploua peste noi cu sange, teama, moarte...
Iar eu zac putrezita privindu-mi scena mortii
Inca respir, traiesc, aud si simt durere, dar rad de ei, de cei ce ma alina,
Ei demoni tristi ce ma saruta, ma mangaie, suspina.
Cata iubire e in noi, acum ca e sfarsitul si cata mila, cate lacrimi, cate destine planse,
Iar ceasul ticaie haotic cu limbi mancate de rugina si se sfarama peste timp,
Trecut, prezent, viitor.
Nu mai avem acum vreo vina ca nu mai existam.
E inceputul unei ere, incepe-un nou sfarsit, cand vom uita de existenta,
Nu va conta ca am murit... Haideti sa sarutam pamantul, sa sarutam lumina!
Sa-nchidem ochii-acum cu totii sa ne iubim murirea.