iubea lumina albă întotdeauna la fel
într-o alungire a chipurilor
despre orbire ne destăinuiam unul altuia adesea
în cumințenie de copii așteptînd cu mîinile întinse
acel lucru ce nu poate veni decît dinafară
își făcuse cuib sepulcral în coșul pieptului meu
cianotica pasăre cheală
aripile ei mumificau inima-mi stilizată în ridurile măștii
contururi ale inevitabilelor zile mereu altele
ajunsesem un tandem atingînd perfecțiunea
singurătății în doi
uneori o auzeam vorbind în somn glas de pasăre
își flutura aripile cu dezinvoltura inconștienței
aproape sufocîndu-mă apoi se oprea
despre incidentele nopții nu vorbeam niciodată
nu ne fusese dat să ne putem înțelege cuvintele
să nu mă întrebați despre moartea ei
trebuia să îi fiu doar colivie