VISUL TRECUT




Iubite, tu, de care eu nu mă îndoiesc,
Îți mai aduci aminte de buna ta prietenă,
Ori, vai! A ta iubire acum s-a potolit?
Nu m-au urât pe mine așa de tare zeii,
Încât să pot eu crede că m-ai uitat de tot.
Eu una totdeauna am chipul tău în față,
Mereu cu ochii minții îmi pare că te văd.
Îmi amintesc de-atâtea temeinice cuvinte,
De glumele pe care adesea le făceam.
Și orele cu vorba treceau așa de iute!
Era mai scurtă ziua, decât ce-aveam de spus.
Toamnă, vară, iarnă pe străzi tot împreună
Eram noi doi, prin suflet alăturea stăteam.
Iubitul meu, atât noi ne-am iubit de tare,
Au tremurat și brazii, și izvoarele și luna
Nu cred că pot ieși aceste din mintea ta!
Cum? Ce să faci, mă-ntrebi tu? Întreabă-te pe tine,
Și dacă vrei să afli, atunci vei afla!
Dar “a voi ajunge”! Mai trebuie dorința
De-a face! Grija asta și somnul să ți-l ia!
Eu cred că vor și alții: nu-i nimeni să dorească
Sufletul meu să fie de liniște lipsit.
Tu, însă pentru mine din inimă se cade,
Din răsputeri, zi -noapte, să lupți necontenit!
Exemplu de prieten chiar eu ți-am spus că ești!
Ca laudele mele să fie adevărate,
Păzește-ți bine faima, și nu fi mai prejos!
De nu-i avea tu grijă, cum trebuie, de mine,
Chiar faima se va plânge, de nu m-oi plânge eu!