Glasul asfințitului coboară treptat peste
fruntea ascunsă-n genunchi.


Soarele s-a furișat ca un pârâu ce purcede cu izvorul după el.

Ornicele stelelor s-au spart. Tăndări străpung salteaua nopții
și-mi sfâșie cămașa.

Izvoare de sânge din rădăcina unei dorințe mă tulbură.

Manivela flașnetei aduce la viață cântecul fluierelor ațipite,
sincronizat cu amintiri de flaute:

ieri
dormeam în livada stăpânii mele,
savuram merele și perele ei
și
îmbătat de mireasma florilor ei
aruncam sâmburii bucuriei să
încolțească în pământul făgăduinței -al eternului
azi.