stinse
lăsam necuvintele tale
în seama geometriilor
până la golirea completă a canoanelor
lumi nevăzute leacuri
împotriva uitării
și te-am iubit
în minerale casante
omul care nu a scris niciodată nimic
nechematul să judece
fiecare gând amintit dinafară
te înșela cu un text
când nu mai existau interpretări privilegiate
îmbrăcai pe dinăuntru o flacără
precum un fel de rugăciune
eu meditam despre adevăruri ultime
cu buzele stinse până în zori
și te-am iubit
între două jumătăți de lumi
absența unei imagini de anima
doar un ecou târziu plătind cu simțurile
fiecare treaptă rostită și nerostită
ducând cu ea zdrențele unei pânze
până la momentul nașterii
și m-ai iubit
ca o superstiție împotriva tuturor
asasinată de călugări bezmetici
trăind cu o parte a sufletului
în vieți identice
ultima în linie dreaptă ca o desființare
căutându-te nicăieri unde am fost vreodată
invocând numele tău
mă iartă, de mâine nu mai sunt magician...