spre țara în care porțile-s zidite
mai pot merge doar într-o pereche de-opinci
nu mă ierta
lasă-mă să zac să-ncremenesc să uit
roase-mi sunt gleznele
graiu-mi e plâns
genele-mi ard
mijlocul nu mai este-n pământ
agăț deznădejdea de-un stâlp
amarul presar în panere
îmi târâi în coapse misterul
păru-mi smulge dureri
unghiile-mi cern paradisul
uitat mai devreme cu-o ușă închisă
cu-o fereastră tocită pe sticlă
ovalul nu-mi este nici chip nici ieșire
nu mă ierta
mă lasă în fire să pier să-ngenunchi să implor
aici îmi mor chiparoșii-n iubire
în țara în care ceara-i pustie
corp prins în corpu-i zidit în neștire
nu mai pot sta nu mai pot da nu pot nici pleca
iartă-mă-n lemne
iartă-mă-n piatră
iartă-mă-n etern
iartă