Poemul scârțâirii noastre


Vreau să încep abrupt acest poem numai pentru tine.
tu nu ai nevoie și nici nu primești o prealabilă sensibilizare,
toate se întâmplă ca marile evenimente ale lumii – brusc…
ascuțitului meu spirit îi trebuie rotunjimile tale
perfecte și moi,
așa cum realității îi mai trebuie visul.
și ceafa ta îmi trebuie să o străbat cu gura,
câinelui meu cu stăpân de aur, câinelui din mine
îi trebuie ceafa vulpii s-o dezpurecească.
fetița mea, eu am vocație pentru devenire…
nu glumesc!
spiritul meu are nevoie de rotunjimile tale
și atât de delicat în înțelesuri ne apropiem unul de altul!
nimic nu mai poate schimba desăvârșirea noastră.
ar mai fi prietenul meu, Dumnezeu, dar El nu se bagă
în mărunțișuri de astea, e boier. în plus,
ne mai și respectă! vom înțelege tot, numai la necazuri!


afară a început sezonul împerecherilor,
primăvara străpunge orașele, iar lumina lovește cu spor
tristețile iernii cu ciocane mari,
cărora le-a lipit pe muchii cineva țâmburucii sânilor.
femeile, atât de colorate, au adus lumină peste România.