Mâțăle și țâțăle


De mic, m-am trezit în sat și am fost contrariat.
în primul rând, oamenii. erau niște diferențe...
în al doilea rând, țâțăle și mâțăle. să mă explic:
vedeam la muieri că aveau ceva ciudat în piept,
ba mai și auzeam pe careva spunând: “mă, băiete, hîîî,
ce piept mai are a lu’ cutare!”
da io nu făceam diferența...
în schimb, ceva mi se părea în neregulă
și mă tot uitam la ale două boldoașe din piept.
odată, venind cu vitele de la islaz, la tub, peste drum de Fântâna
lu’ Grigoroiu, le-am văzut prima oară
și am rămas foarte impresionat:
erau așa de albe și atât de libere!
cu două floricele în vârf! nici nu mai contează ale cui erau...
țâțăle își deslocuiseră tainele și negura!
am lăsat o țâră vacile pe drum la vale, singure,
și m-am dat după o salcie, să mă uit.
aveam o curiozitate..., parcă mi-aș fi privit soarta în ochi.
femeia aceea și le spăla, pe rând, încet, căutând,
cu priviri furișate, să nu fie careva pe drum și să-i vadă secretul.
aproape că nu respiram...
seara, când am rămas doar eu cu al bătrân, l-am întrebat:
- mă, Tătăică, tu de ce nu ai, mă, țâțe?
- eu, măi, Mielule, câteodată, dacă se ivește ocazia,
să știi că măi am...
apoi, a râs și iar n-am înțeles, m-am uitat, așa, la el.
oricum, alte întrebări, de felul meu, nu prea puneam,
pentru că îmi părea sau mă obișnuisem a mi se răspunde serios...


cu mâțăle a fost mult mai simplu și deloc șocant.
ele mă contrariau doar pentru că toată lumea alerga să le prindă.
și câinii, și copiii, și cocoșii. ba, câteodată, și vițeii cu purceii.
ce mai, toată lumea! altădată,
am ascultat cum vorbeau doi moșnegi de una, “măi omenoasă”, dacă tot mă găseam pe acolo, de ce să pierd cunoașterea?
- mă, cică, az’-noapte, iar s-a tăiat a lu’ Orbete în firu’ de iarbă.
- eee..., da’ de un’e știi ’mneata? i-ai țânut șervetu’?!
- păi veni Lena de la Matiești, cu noaptea în cap,
și aia umbla pe su’ Grinduri, cân’ să rupea zâua în două.
ce să caute?! venea iar cu fusta scuturată...
fii sâgur, dumneata, că iar o atinsă viața pe la broderie!
- n-ai de un’e să știi...
- eee, pă diavu al mare! n-ai de un’e să știi...
să vede clar, după mers.
atunci, io fuga i-am întrebat:
- ce însamnă, mă, moșilor, că s-a tăiat în firu’ de iarbă?
- însamnă că s-a plimbat o țâră desculță...
- ahaaa, am zâs eu, neînțălegând nimic, dar convins fiind
că era ceva important. că îmi și folosește la ceva înțelesul.
în legătură cu mersul, mult mai târziu, prin clasa a III-a, ori a IV-a,
chiar și eu consideram că, după ce se întâmplă fapta aceea interioară, mersul ar trebui să fie oțârică schimbat.
bineînțeles că era o impresie superficială,
dar cel mai mult m-au contrariat țâțăle și mâțăle.