golesc timpul de conținut îl sug savurându-l ca pe un os plin de măduvă
apoi mă cuprinde o lehamite scurtă de care mă scutur evitând clipele nesărate
în fiecare miercuri mă îmbrac în violet așa cum mi-ai spus
mă închid în culorea lui sfântă
ca într-o mănăstire
postesc de cuvintele ce au carnea roșie

am voie să plâng.

îmi interzic visele
mai ales cele cu noi
cele cu străzi fără soț
cele în care mă aștepți și tot nu mai ajung

am voie să plâng.

timpul se prelinge pe buzele mele rămase întredeschise
(așa cum le-ai lăsat)
nu-l mai opresc cu forța în trup
nu-l mai înfig în colțul subconștientului meu agresiv
mă întorc pe cealaltă parte în care visul e doar la început
deci îl pot derula repede înainte înapoi înspre și dinspre
sau îl pot colora în tempera intrauterin
în fiecare miercuri mă îmbrac în violet așa cum mi-ai spus

am voie să plâng.