Ce frumos moare copacul Si ce demn ramine-apoi Asteptind sa vina Zina florilor de nea; Sa-l imbrace,sa-l alinte, Numai tu,omule Nu-ti ajunge mai nimic. Ai si minte,ai si viata, Dar nu esti de,mn de nimic. Cind pe cer sta mindrul soare, Tu,mereu vei comenta; Ca-i prea cald,ca-i naduseala. De se-ndur-apoi natura Si din cer cerne o ploaie, Tu, trezit din amorteala, Comentezi fara-ncetare: Ca te uda si te-nmoaie. Cind apoi,la geamul tau, Bate vintul,vine toamna,Tu,ridici nedemn,o frate, Spre natura,o-ntrebare: Cum de v-andrazni ea,oare In drumul ei spre nemurire Sa imbrace tot pamintul In culori de frunze moarte. Tu,nu stainicind,o clipa Sa gindesti fara sa judeci;Ca-i un ciclu dintr-o viata, Sa accepti fara sa-ntrebi,de ce ninge,de ce ploua, de ce-i soare,de ce-i ceata? Omule,tu,treci prin viata Fara a fi macat copac, Esti mai gol decit infernul, esti mai rau decit sacalul, Esti o frunza fara viata, ce se plimba prin neant.