Am deschis ochii și sufletul să vadă o lume prinsă
Între lumină și întuneric, tăgadă și credință.
Inima o învăț să simtă prin crepuscul, ca apoi,
Când lumina va arde, o voi lăsa prin vene să-mi curgă,
Mă va topi din interior și voi înțelege gânduri de cenușă.
Răcoarea serii mă va îmbrățișa, iar prins în mreje
Voi adormi spre vise, neputincios, în brațele unor sori.

Vântul va bate, iar eu mă voi apleca, va trece prin mine,
Pe lângă mine, până când doar eu voi rămâne;
Liber de impurități, captiv în mijlocul unui pustiu.
Liniștea, în conștiință, capătă voci ce le voiam uitate
Însă, acum, nu mai am unde fugi…e prea târziu
Pentru mine, pământul mă strigă deja pe nume.
Cel ce s-a dorit a fi privit își ascunse în tăcere
Retina în spatele ochilor mei, timpanul în adâncul urechii mele
Încât, eu, mai pierdut ca niciodată

Am închis ochii, am dus mâinile la urechi și lumea a murit.