Simt uneori, iubito, nevoia să te dojenesc
ca acum, bunăoară:
Cât absint, câtă ambrozie și cât vânt
va trebui să mai sorb, pantagruelic,
pentru ca undele tale ce pieziș mă lovesc
să-și înceteze nebunescul lor dans,
spre-a deveni din spirală cerc, din întindere cuprindere
și a mă preface în stâncă dăltuită
care poartă chipul Celui ce nu mai poate rosti?