stăteam așa
sub plapuma gândurilor
într-o rână
cănd visul m-a răpit.
eram culcat
pe iarba albastră a cuvintelor
din pădurea sufletului
cântam din fluier
și miorile - ideile
își torceau, într-un dans sălbatic,
lâna de aur
alături calul meu de inimă
necheza de-o tavă de jăratic
poticnit la carul mare
care-și scârțâia stelele.
apoi am visat întuneric
am văzut pisici negre
rupte din întuneric
alergând înnebunite
mi-am auzit copacii icnind
ademeniți de strâmbălemne
cum se preschimbau
unul după altul
în copaci strâmbi
am dat să fug
și mi-am simțit oasele
ancorate între mușchi și licheni
degetele-mi rodiseră ramuri
și rădăcini
inima-mi se înfructă în măr
ochii-n licurici sălbatici.
prin păr îmi mișunau
bufnițele și liliecii întunericului
înfulecându-mi ultimul viermișor de lumină.
nu-mi mai vedeam cuvintele
nu-mi mai auzeam trunchiul
simțeam doar o secure uriașă
într-o mână invizibilă
ciopârțindu-mi lemnul cuvintelor
adulmecam o haită de lupi negri
sfâșâindu-mi miorile
amiroseam pisicile negre
născând șobolani negri
iar șobolanii negri ronțăindu-mi rădăcinile.
mai apoi
am pipăit cu frunzele
un nor cenușiu
întrupându-se într-un vultur uriaș
cu gheare de uitare
și ciocul de tăcere
care a devorat
rând pe rând
pisicile, șobolanii, bufnițele, liliecii, lupii,
iar la urmă, însetat,
mi-a băut visul.