"În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna supt picioare și cu o coroană de 12 stele pe cap. Ea era însărcinată, țipa în durerile nașterii și avea un mare chin ca să nască."
(Apocalipsa lui Ioan)

Printr-un vârgolac de nori
ți-am văzut chipul, Doamne,
plămădit în apeironul văzduhului
ți-am pipăit picioarele
de pământ tremurânde
potcovite cu atomi triunghiulari,
prin pântecul mamei
te-am amirosit cu ochii clipei, Doamne,
și cu un zâmbet trist, felonic,
ți-am urmat chemarea.
De ce să mă nasc, Doamne?
De ce-aș fi eu
când pot fi el
când pot fi ea?
La ce folos sângele mieilor
curs peste mine
dacă balaurul
(l-ai aruncat pe pământ, Doamne!)
mă soarbe
prin ochii celor șapte guri.
Mi-am întrupat cuvântul, Doamne,
și m-am născut.
Mi-ai dat aripi de vultur
dar îmi putrezesc
sub soarele muced.
Îmbuibat de lună
îmi târăsc picioarele minții
prin troienele negre
ale nopților albe
înjurându-mi și căutându-mi pântecul
dihotomizat.
De ce, Doamne,
dintr-un cuvânt m-ai întrupat
ca să mă pierzi
într-alt cuvânt?