îți vin bine încolăcită printre cuvinte
gând șuierat
în amintirile rădăcinilor arse
înfășurată pe-o parte a coastelor tale
ce vie îți sunt
iederă nu femeie
împletești frunzele printre degete
răsfiri tăcerea
trupul tău zid neclintit de piatră veche
tu spui ruine eu spun mistere
iedera se privește în ape
ca o Sabină unduindu-și mersul spre a fi răpită
în Seraiul meu ușile sunt veșnic deschise
de-atâtea secole m-ai luat
pe caii dragostei

iedera-ți pătrunde în vene în ochi în celule
te cuprinde prin trup căutându-și seva
făcându-se pulsul sângele viul tău
tremurul lianei aritmic vibrează
înverzind patimile netrezite
o rupi cu nesaÈ›
o sfâșii în dinți
disperată sufocare
te-nspăimântă
iubind