după ce se scârbeau de umblat prin lume
bărbații din neamul meu se întorceau nebuni melancolici
beau mult cât nu se poate spune-n poezie
și-atunci plecau în lună cu fetele de șaisprezece ani
țin minte că bunica a murit de plâns
pentru nunțile lor albastre
nu fără să vreau adaug destinul lor descompus
la frigul ce mă stăpânește
și dincolo de iarna ce mi se atribuie
las pentru un drum de mai târziu
parazăpezi din oase despicate