circula între noi o vârstă
ne fecunda jumătatea de viață lacustră
trebuia să fie numele unei străzi
un pat și o masă dincolo apoi
alte semne identice începeau cu osul sacru
al înțelepciunii
șoferul își purta umbrela neagră
insinuată pe sub piele
ca o arhitectură moale
îmi mai dăruia șase ani
să pot urmări desenele încâlcite ale fanteziei
nici o stea de neatins cu degetele
când avea să se întâmple o vibrație nouă
negrul se scurgea în beznă lepăda ochi rotunzi
la fiecare pas șopteam cuvintele știute
asemeni celor care s-au ridicat fără să privească
mai sus aluneca pe bârne negeluite lumina albă
eviscerată de pustietate și tăcere
o clipă aș mai vrea să-nvăț iubirea
fiecărui om care-a trăit vreodată