Micile noastre morti

Obișnuim, răstimp de milenii
să plecăm dintr-un oraș în altul
ca dintr-o stare în alta pe parcursul unei zile.
În valize mari cât noi
ne pregătim necesarul
pentru călătoriile în micile par(ad)isuri-
micile noastre morți.
Peste o zi - două - trei ni se deschide:
lumile noi pe care le întâlnim
la început mai stranii, dar numai la început,
găsim apoi în ele personaje cunoscute din lumea
din care am venit și observăm
că încetul cu încetul se regăsesc
oamenii, anotimpurile, iubirile...
Când ne e trist (tristețea e necesară
și o purtăm cu noi mereu și oriunde)
scriem răvașe, formăm numere de telefon
din memorie și suntem siguri
că la celălalt capăt cineva există
și va răspunde lungilor noastre chemări.
Știm că va veni o zi când vom pune punct
și existenței noastre aici - în acest oraș gotic
cu străzi înguste, cu doi ochi "catedralici"
care din când în când se mai dușmăneau între ei,
cu profesori care vorbeau singuri prin biblioteci
cu poeme ce-și duceau autorii de mână
la întâlnirile cu cititorii.
Departe fiind, vom bombarda cu litere,
cu sunete-energii locurile care
ne-au locuit odată,
convinși că marile plecări ne așteaptă.