devii poet
cînd nu mai poți să scrii ceea ce simți
ca o arsură acidă a infinitului
în fiecare închidere a pleoapelor
cînd nu mai poți muri nici dacă vrei
spînzurat perpetuu între cele două dimineți
încercînd zadarnic să atingi cu vîrful degetelor pămîntul
pentru o iluzie a izbăvirii în travesti
cînd nu mai au importanță literele
nu te mai temi de ele nu le mai iubești
metamorfozate în urme calde de sînge
pe nisipul unei plaje fără margini în așteptarea oceanului
cînd descoperi transhumanța iubirii
prin iluzia ispititoare a timpului
ca o briză desprinsă în inconștiența anotimpurilor
cînd închizi ochii cu speranța
eliberării din supliciul suav al înțelesurilor
puțin cîte puțin

devii poet atunci cînd te naști
vinovat de frumusețea pe care trebuie să o îmbrățișezi
să o guști să o atingi să o privești să o miroși
iar nimeni nu e în stare să îți taie cordonul ombilical
care te leagă de ea