Stii? Castelul nostru de nisip s-a naruit. L-am lasat pe tarm, singur, si valul si l-a insusit ca salas al amintirii. Mai stii? Cantecul nostru a amutit. L-am tacut undeva intr-o scoica, iar linistea l-a inghitit ca leagan de cuvinte nespuse. Nu mai stii… dar pasii nostri s-au sters, iar umbra ce ne insotea s-a inchis in noapte ca trecut al luminii.

Sa nu te intorci. Castelul nu se mai ridica singur, cantecul nu mai rasuna fara vorbe, pasii nu mai calca fara drum, iar umbra nu se mai intinde fara soare. Vor ramane undeva, toate, pregatite pentru o noua inaltare.

Eu? M-am retras in umbra pasului meu, in valul de cantec sunt eu si in castelul bantuit al sufletului pierdut, asteptand din nou mana care sa le zideasca, mai trainic si cu mai multa iubire.....