oamenii de cristal
se sparg dinspre inimă
ușor spre cuvinte
li se fisurează întâi amintirile
li se fărâmă apoi visele
și când nu mai bat clopotele
sufletul li se face țăndări țăndări

ploaia de-i atinge-i-nmoaie
până la noroi și apoi
fulgere-i trăznesc se risipesc
de-i atingi pe pleoape
privirea așchii le faci
mai săraci cu o liniște
somnul le pieri în nicăieri

mai târziu cu o viață
rămân mereu decorul de ieri
pe un perete neșters de vreo mână
nimeni aici nu are vreo vină
nici soarta nici omul
nici Dumnezeu

oamenii de cristal
împrăștie mereu lumină
ei nu mai au demult
încă de la începuturi
nici măcar odihnă