Alerg, alerg și mă înec
în străzi cenușii, rupte de sumbrul cenușii cotidiene
Mă apăr de pietre și în adânc
simt cum tălpile sunt străpunse
de tremurul din mine

Stau pustiit, deși alerg
gândul se plimbă...departe de mine
"Mustră-mă!" îi strig ca din gură de șarpe
și mă aplec deasupra sa

Ce-a mai rămas din capetele noastre,
din fuga cerebrală de amor,
din verdele amar ce ne-nsoțea prin peșteri
când animale, tot încercam să ridicăm temple din stâncă?

Ce suntem?