Am râs și-am plâns la viața mea
de toate alea, zău așa...
Am râs de mulți și-am râs de lume,
dar cel mai des... am râs de mine
am râs în urma neputinței,
am plâns în fața pocăinței...

Mă chinuie și-acuma gândul
că mai ades m-am închinat
când mă știam că-s în păcat.
De multe ori în sinea mea,
eram cu masca...si plângea,
iar când nu ridicam privirea
de supărat, sau că rușinea
era prea mare....sau și mai mare era vina,
eram cu masca dar... râdea.

Nefericit bufon, o mască-n fel ce râde,
enterteimiam în jur,
sperând că totuși cineva s-o prinde...
și niciodată n-am putut, de vină e genunea,
s-arăt de fapt cât sunt de trist și cât de tristă-i lumea

Din când în când, ce-i drept mai rar,
am fost și fericit...
dar și atunci zâmbeam amar
că n-am o mască....n-am nimic,
am muncit și am iubit
atâta cât m-am priceput
și când mi-aduc aminte,
...nici masca nu mai râde

dar totuși sper că-n urma mea
să las ceva...un gând rebel,
ceva ...așa ca un apel,
sau mai degrabă ca o frustă :
măscăriciul care râde, totuși,
...e masca cea mai tristă

Acum, sărman olog,
în prag de bătranețe,
mă-ntreb, în loc de epilog:
Oare ce rost au... două fețe?