În fiecare noapte
avea o misiune dificilă:
era paznic de lună.
Aștepta răbdător
să apară
și n-o scăpa din ochi
până când
soarele, sus,
îi topea cu o pleiadă de raze
orișice strălucire.

Au trecut anii
și el era,
încă,
paznic de lună.

Dar,
într-o seară,
luna nu l-a mai văzut
la datorie.

S-a simțit singură,
părăsită, trădată,fără apărătoarul
ce-i păzea, fără odihnă,
înseninarea.

Și-a pus,
ca o văduvă,
invizibil văl de tristețe
și așteaptă
de atunci
în fiece seară
pe muritorul ei paznic.