In aparenta

omul nu mai avea nimic de spus.

Si-a luat, amarat,

cainele in spinare

si,

fara zbucium a pornit la dreapta...

(Pasamite, la stanga era coada.)

In dreptul unui ram s-a oprit,

prin mintea goala trecandu-i,

ca o unitara cometa,

un vers...

si curand l-a uitat.

Totusi a zambit,

a cules un mar

pentru cainele lui,

desi ii era foarte foame,

si, mangaindu-se pe burta a paguba,

a plecat spre apus,

caci toate in jur incepusera sa devina

purpurii,

de parca ar fi stat sa ploua.

Fara de veste,

s-a trezit dincolo de gard, unde,

in loc de iedera,

se zvarcoleau flacari tipatoare la cer.

Apropo de cer...

omul mangaie cainele pe cap,

iar animalul dand din coada,

se inalta in vazduh

si-ncepu sa miroasa a aripi de inger.

Omul freca din palme multumit

si, rasucindu-se o data pe loc,

pe calcaie,

praful s-a ales de el.