eu îmi beam cana cu lapte pe întuneric
iar femeia aceea cu tocuri putea fi umbra oricui
eu credeam că păsările se răsucesc
pe pervaz
așa cum noaptea penetrează geamurile
întregindu-le

lumina se întorcea și ea uneori în filamentul singuratic
sau se oprea melancolică-n drum și depăna amintiri
atunci mă încărcam de mărgele și ruj ieftin
nu era mai seară
ca-n alte dăți, nu era
doar femeia aceea ce putea fi umbra oricui
strecurându-și căldura pe sub uși ca o briză
avea, poate, unghii mai lungi
decât aripile păsărilor mele
și părul îi ajungea pe jos, ca un covor
până la ultima treaptă

eu îmi beam cana cu lapte pe întuneric
luna era un biscuite rotund, o rană
sau o marcă veche de pantofi cu toc.