Trecut,prezent,apoi e fum,
Fără de rost trăiesc de-acum.

Găsesc frânturile-mi,e vechiul “eu”,
Titan pierdut ce se afundă greu…
Pedeapsa crunt-a-ntregilor păcate
Ce nu își află împăcarea-n moarte…
E veșnic purgatoriul,
Chinul etern promis!
Eu însumi derizoriul…

Dezic ceea ce-am zis!
Împărăți-voi totul în lumea sub tărie,
Și-acolo-a mea voință voi face-așa să fie!

Aripe albe frânte în lunga-mi decădere
Clădi-le-voi acum după întunecata-mi vrere!
Și voi crea și eu căci m-a pierdut orgoliul,
Și voi crea un scop,iar scopul meu e doliul.
Un doliu greu și nesfârșit,a sufletului colivie,
Ce dac-o dat-a fost purtat,rămâne pe vecie!

Simți-vor toți cei păcătoși
Durerea cea prea mult apăsătoare,
Cum eu când alungat am fost
Din mila Lui făr’ de hotare…

Căci e tortura grea
Când foc și-abis se-adună,
Căci răni adânci în pieptu-mi
Nu vor să mai apună…

Furat-am și-al Pandorei neprețuit odor,
Acum măcar speranța îmi e un ajutor…
Și îndrăznesc…
Demn de dispreț cuvântu-mi spre El eu îl îndrept:
“-Iertarea Ta,eu,Lucifer,în veci am să aștept!”…

Însă e prea târziu,
Învăț să mă accept…
Eu cer un dar prea scump...
Dar nu pot să-l culeg…