dimineața a început cu un zâmbet

(și astfel, din textul ăsta
nu are cum să iasă o poezie
pentru că poezia, vorba lui Ștefan*,
nu o poți scrie cu burta plină,
urmărind „Pilowbook“ la DVD –ul ultimul răcnet,
hai, la un VHS mai mergea, avea atmosferă
era mișto, așa, pur și simplu).

geamurile rezistă cu greu
la dozele de optimism administrate
printre două momente de publicitate
matinală: detergent de spălat
creiere cu prea multe pete de memorie
colectivă.

ploile stau la rând,
anotimpurile joacă zaruri cu anii,
de parcă timpul ar fi doar
o perpetuă tragere Loto cu același report,
pur și simplu.

străzile s-au pregătit
pentru sărbătoarea nopților fără lună,
IRC cafe-uri pline de iubiri virtuale,
sugrumate prin cabluri optice.

peste toate plutește un mare semn
de întrebare pus la începutul mirării:
cenzura stării de a fi,
pur și simplu.

(nici o legătură cu textul de mai sus):

moartea e o (pe)trecere
de pietoni nesemnalizată,
pură și simplă

* Pentru curioși, Ștefan este colegul meu de cenaclu, căruia mesele regulate și locul de muncă stabil i-au ucis inspirația.