Ai fost zidită-n mine, preacurato,
de niște meșteri mari, necunoscuți,
tu temelia vieții mi-ai luat-o
ca să te chem, să vii, să ma săruți.

Te văd de-atunci în fiecare seară
trecînd prin mine către visul meu
și nu-i poruncă-n lume mai ușoară
decît la fel să te visez mereu.

Te strig și mă prefac în așteptare
iar dalta mea în mîna-a ruginit
o, de-ai putea să-mi treci peste hotare
să nu mai fii același fruct oprit.

Se face-n mine noapte și-i tîrziu
abia-mi ridic cu degetele geana
călătoresc prin viață ca-n pustiu
că nu mi-am vindecat cu tine rana.

Și te privesc, statuia mea din vis,
pe care n-am atins-o niciodată
eu stau în trupul unui cerc închis
în care e-o zidire vinovată.