confuză că ești
și că, atunci când laurii se așează pe trepte, se scurge din ei, înecăcios, izul victoriei
ai nume prea grav, ursitoare în jurul tâmplei
amestecând gândurile cu un șomoiog albastru,
e culoarea rochiei mele lăsată înadins să pice pe umăr,
în abandon.

tighelele nopții s-au rupt. atârnă luna.

o oboseală grea adună oasele-n mănunchi
și le predă pe propria răspundere brațelor
tale
așteaptă să se coacă vișinele
să nu rămână loc între noi de-atâta ... îl auzi? ... șuier
trenurile în care vii mă trec
dinspre tălpi înspre aură
niciodată invers
tăcerea mă costă scump
dansez cu mâinile prinse de mine și nu mă las să trăiesc

confuză că ești,
calculez fiecare ieșire pe ușă
fiecare săltare de zid
cărămizie existență.
de pe marginea acestui scaun se înalță ivorie
o îndrăzneală în aer
un curaj netot cu brațe lungi
o pânză moșită la război.
seamănă cu mine, colecționează amintiri
dar, mai ales, are gust de lapte cu scorțișoară.

cred că e sufletul meu
nu îl lăsa să moară