ți-am sorbit cuvintele de toate sensurile,
mi-au rămas goale și mute pe vârfurile glasului...
iată-le, mi se sfărâmă între degete,
se transformă în nisip fierbinte
și mi se aștern în straturi pe corzile sufletului...

a rămas doar scheletul unui sentiment
și oasele lui se ciocnesc la fiecare mișcare...
amenință mereu cu prăbușirea,
ca un castel din cărți de joc pe care l-am construit odată împreună...
nu respira prea aproape de el, îmi ziceai,
să plecăm noi,
de unul singur, timpul n-o să-l poată distruge...

călcăm de fiecare dată pe o altă iarbă,
ne-am învățat să credem că e mereu verde...
cu privirile ancorate de vreun zbor aiurea,
să nu cumva să ne rătăcim de tot calea...

mai bine vino tu spre mine...
nu te mai încrede în iarbă și nici în cuvinte...
prinde-mi-te de umeri cu tăcerea,
să învățăm împreună din nou ce e cerul...