în anii aceia iarba a fost albastră
de uimirea noastră mînată
la amiazi prin biblioteci de țară
shakespeare rîncezea în foaia cerată
sub musca amară

dealul își înfigea crucile-n cer
ca niște cîrlige ne agățam de limba rece
sub clopot clipele
ce nu vor mai trece

firave făpturi
în timp ce alergau sonata lunii
își sărutau înfiorate degetele peste claviaturi

dă pagina soarele spre stele
noi ne imprimăm conturul pe coperta fecundă
ștanțată adînc spre dincolo de piele
mereu mereu întru aceeași secundă