uneori
ne pierdem în adâncul cuiva sângerând iasomie
mirosul
se strecoară decapitat printre ziduri crăpate
parfum carnivor
sfredelind inocența cuvintelor hăituim prada în mijlocul
cercului
arsură diluând galbenul ochiul pisicii abate culoarea cu sori
din pupilă
doar lobul urechii-ncercel încă necoaptă cireașă mai mușcă
perlat aerul
amușinând spre cer rădăcini crescute în sus cu privirea
copacului
strivim în obloane de lemn ferestre foșnind griuri ceroase
înserarea de iunie
vărsând-o apoi ceai negru peste oraș dintr-o cană etruscă
solstițiu de vară
ne pierdem uneori în adâncul cuiva și nu ne mai regăsim
niciodată