Stau sub cireș, în marginea grădinii,
și îl aștept să vină. S-a făcut deja întuneric
și eu îl aștept la fel ca noaptea trecută,
la fel ca noaptea de dinaintea nopții trecute
și ca întotdeauna…
El stă de o parte a nopții, eu – de cealaltă.
Nici nu știu ce rost mai are să măsor zarea
atâta vreme cât el s-a depărtat de mine, de glasurile nopții,
de cireșul care pentru el s-a împodobit ca de nuntă.
El s-a înstrăinat cu totul de lume, trăiește într-o altă distanță.

El trăiește într-o altă distanță, desigur,
în timp ce eu mă dau în vânt după cântecul mierlei,
de grăbit ce sunt să le prind pe toate în viață,
tocmai răsăritul îmi scapă din brațe…
Eu nu mă mai satur de clipa aceasta,
de clipa ca un cântec de greiere.
Și greierele: un scâncet de copil ascuns printre ierburi,
o șoaptă a Domnului uitată pe pământ, încă de la începuturi;
o șoaptă pe care ne-o rostogolește în ureche, noaptea,
când este singur… Când este singur și vorbește cu cine?
S-a-nstrăinat cu totul prietenul meu!
Sau poate că el trăiește într-o altă distanță,
în aceeași lume împărțim două lumi?

Desigur, el sporește cărările lumii cu o altă călătorie,
în timp ce eu beau vinul direct din câmp,
din aceste țâțe negre pe care le dau peste cap
cu femeie cu tot, cu noapte cu tot…
Nu mă mai satur! Noaptea care mi-a dat întâlnire
este o negresă plină de mister, care mă ia în brațe
cu toate umbrele, cu toate stelele.

Doamne, cum să mă împart?
Iată, chiar acum va trebui să fac o vizită narciselor,
prințeselor acestea de cartier, numai de le-aș găsi adresa,
adresa pe care în mod sigur am rătăcit-o pe undeva –
poate prin ziua de ieri? De alaltăieri?
Poate prin ziua în flăcări a primei iubiri?

Mâine, la prima oră, am întâlnire cu niște zăpăcite de vrăbii.
Ele vin de fiecare dată la fix, la ceasul primei raze,
întotdeauna îngrijite, deși în haine de lucru. Ele vin
întotdeauna neinvitate – nici nu știu cum au aflat unde stau –,
în fine, ele fac tot felul de glume pe seama mea,
ca niște afurisite de vrăbii ce sunt,
se dau peste cap prin înfumuratele astea de raze,
se bălăcesc în lumină, în pulberea Domnului.
Și de fiecare dată îmi aruncă în față dimineața,
ca pe o găleată cu apă rece, dimineața.

Nu-mi pun eu mintea cu ele, n-am vreme.
Străzile mă fluieră de afară, câțiva copaci
rămași fără păsări mă strigă să le sar în ajutor.
Dar eu chiar acum trebuie să plec la un curs,
la celebrul curs Metafizica trandafirului galben…
Aici regulile au fost întotdeauna stricte.
Pentru păstrarea secretului, bunăoară,
n-ai dreptul să scoți din templul trandafirului
nici măcar o petală, nici măcar un poem…
Pentru păstrarea secretului eu voi lua note direct pe suflet.
Direct pe suflet, iată, nervii mei
deja au parfumul trandafirului galben,
nervii mei deja sunt niște trandafiri galbeni…
În templul trandafirului înveți să iubești petală cu petală
și ghimpe cu ghimpe… Altfel, nici eu nu aș fi ajuns
un trandafir galben, petală cu petală, poem cu poem…

Agenda mea este plină. După-amiază, de pildă,
sunt invitatul culturii de cartier.
Sunt invitatul poeziei care tropăie pe caldarâm.
Al poeziei care a rupt încă demult gura târgului
cu tumbele și piruetele ei lingvistice prin borșul cotidian,
cu ultimele deșeuri vocal-textualiste sosite de-afară.
Iată noua direcție, iată arta poetică!
Vezi, cei care respiră și gândesc în grup,
care își trec cădelnița cu tămâie de la unul la altul
au reușit chiar performanța de a intra în dicționare
încă înainte de a intra în literatură…
Iată generația care a ocupat deja toate soclurile,
care din orfelinata cenaclieră a sărit direct în manuale, vezi,
la statuia ei silexul verbului lucra încă înainte de litera A…
Cum plouă cu elogii, atmosfera a devenit
de-a dreptul sufocantă, așa că voi ieși repede la aer curat
dacă nu vreau să-mi vărs fierea în public,
dacă nu vreau să-mi cheltuiesc pe nimic superlativele inverse.

Acum trebuie să trec strada. Să trec strada
și să mă conving cu propriii mei ochi
de fecioara aceasta proaspătă în peisaj –
Democrația de cabaret – pentru care curioșii plătesc
doar ca să-și amăgească zilele cu muntele ei de promisiuni,
iar tinerimea pentru a o linge, apăsat, de la pubis la țâțe…
Pentru a o linge de la pubis la țâțe, chiar aici, în colțul străzii,
în lipsa budoarelor oficiale, pe ea, pe Democrația de cabaret,
care circulă deocamdată din mână în mână
ca sexul și manifestele…
Numai naivii se plimbă pe la uși așteptând minunile ei,
așteptând să le întindă o mână, un deget cel puțin,
în timp ce puterea intră fără bilete și cu ciozvârta
de bărbăție în ea, fluturându-și imunitatea ca un stindard,
prin toate ziarele și pe toate posturile… Acum
trebuie să trec strada și să mă conving cu propriii mei ochi
de femeia aceasta proaspătă în peisaj – Democrația de cabaret –
care pune aripi guzganilor și îmbracă în mătase
lipitorile politice… Atâta doar că trebuie să fiu atent
să nu-mi scape printre dinți vreun adjectiv din colecție
sau, în îmbulzeală, vreo piedică și să o dau cu picioarele-n sus,
să-i stric imaginea, masca, fardul, rimelul, meșa,
zmeura din obraz care o face atât de fragedă și ispititoare
când își desface ea pulpele pe prima pagină
și pe toate canalele mântuirii noastre color…
Să n-o fac de râs tocmai acum, când ea, Democrația de cabaret, face totul ca să ascundă sub fustele ei tricolore
tot gunoiul social… Tot gunoiul pe care îl naște zilnic
și în progresie geometrică…

Acum trebuie să trec strada atent,
să nu dau nas în nas cu puterea, și dacă dau,
să refuz politicos invitația ei la dans, da,
să am tupeul să refuz puterea care valsează atât de elegant
și de una singură printre somnambuli, hoți și cadavre.
Care, în aplauzele tropăitoare de gură-cască,
valsează singură printre somnambuli, hoți și cadavre.
Da, eu va trebui să fiu cât se poate de atent ca nu cumva
să calc cu piciorul chiar în el, în partidul aflat la putere.
Să nu nimeresc în latrina promisiunilor politice…
În latrina latină a patrioților bicamerali,
care scriu cu supa săracului istoria neamului…
Dar cum băltoaca aceasta deja mi-a ajuns la gât,
Doamne, eu cred că mă voi întoarce în căile Tale!
Numai de nu aș pune pe fugă cu trâmbița mea
slujitorii dreptății, guzganii în rasă
care colcăie sub crucea mântuirii noastre!
Numai de nu aș pune pe fugă cu trâmbița mea molia cu patrafir,
molia care sub patrafirul și cașcavalul smereniei sale
păzește calea spre Tine… Care păzește calea spre Tine
ca nu cumva să Te ating fără a trece prin vămile ei,
ale moliei cu patrafir sau ale slugii cu baston, Doamne,
între cruce și bâtă (iată istoria!) mai că ți-e dor de-o secure.
Vezi, cel care mai ieri se plimba cu securea pe străzi
știa el ce face, știa el ce capete rade,
ce șobolan scurtează de aripi
și ce lipitori mângâie cu lama pe burtă…
Vremuri apuse, prietene, în somnul care păzește hotarele
trâmbița profetului sună-n pustiu!
Trec strada. Cadavrul României navighează în beznă,
cu luminile stinse și fără nici o direcție…

Și totuși, dacă nu evadez din gulagul datoriei zornăitoare,
din istoria aceasta atât de bine ținută în lesă, atât de bine
încât până la urmă voi ajunge să gândesc cu prezervativ,
ca toată lumea, dacă nu evadez din ghena bunelor maniere
și a retoricii de paradă sunt de-a dreptul pierdut:
o șobolănime elegantă îmi va roade și ultimul gând,
ultimul poem, ultima globulă roșie…
Ultima metaforă care îmi dansează prin sânge…
Ultimul poem care îmi aleargă prin vene!
Fără-ndoială, cineva nevăzut mă cutreieră,
cineva lovește pereții! Ca o inimă lovește pereții!
Și cum năvălește în lume, nici nu mai știu
cine dintre noi face țăndări întunericul,
cine oxigenează această zi atom cu atom
și globulă roșie cu globulă…
Nici nu mai știu dacă același parfum galben ne leagă,
prietene, sau aceiași ghimpi… Eu, unul,
sunt chiar ziua în flăcări. Chiar ziua aceasta în flăcări,
care arde în toate și din toate ia foc.
Care din toate ia foc, în veacul mai mic decât mine.
În vântul lui Dumnezeu, care mă risipește prin lume
petală cu petală…