Eternul orologiu zămislit în taină
S-a rostogolit pe treptele crematoriului
Și a plâns, cu lacrimi de funingine
Pentru că?
Se ridică fumul dintre frunze
Acolo, în parc, o păpușică a fost ucisă
Sub cerul de smarald strălucitor
Nimic.
Nu mai e, zadarnic plouă-acuma
Șiroaie curg fără oprire pe-un obraz
S-a năruit castelul cel de cremene
Ce praf:
Te dor și ochii. Doar închide-i iară
Și vei vedea imperii cotropite
Hectare de visare și de scrum molatec
Aici...
În inima mea, s-a aciuat un fulger
Mă doare pentru teiul acela trăsnit
Pe care nu vrea să mi-l mai repare nimeni
Aiurea;
Pe statuia lui Eminescu s-au suit două omizi
Care se iubesc până la moarte pentru-o oră
Până începe micuța mea furtună. Nu vii?
Hai,
Să ne urcăm și noi pe statuile noastre!
Și apoi să ne-aruncăm pentru o clipă
Să salvăm teiul, castelul, păpușa și orologiul
Și noi !?