îmi privesc palma
sprijinită de masă
ca un colț de pâine
mușcat de îndoială
pe drumul acesta
copacii mai cred încă în Dumnezeu
amintindu-și de păsări
gardienii acestui văzduh prăbușit
la picioarele titanilor
pietrele nu au reguli
nu se pot deplasa
decât spre moarte
atunci când fărâmițate
de roțile carului
cunosc libertatea

șerpește
îmi caut nemurirea
prin colb
mă alegi dintre oasele lui Lazăr
strigându-mă pe numele de călător
în casa ta pentagrame
își caută centrul
orice distanță parcursă
ne desparte îmbrățișarea
în pași fără noimă

uneori
noaptea își dăruiește stelele
unui vânt prea singur
în joacă
de parcă-ar iubi