Ale mele calcă moartea, pământul,
Joacă năvalnic și-n farmece gândul,
Se-ncârcelesc pe ființă și om,
Susțin miracolul vieții și-n somn
Înalță-n grădini fericite, eterne ...
Și poartă și fuste ... moderne !

Spatele meu nu-i ca spatele vostru :
Lumina mă dezvelește din monstru,
Vale și șa mă-mblânzesc, mă alină,
Îmi cântă vertebrele magie senină,
Mă apăr cu spetele, mă alint ca fetele,
Pe umerii molcomi mi se-mbuclă pletele ...

Pieptul meu n-are sâni, ci ambrozie :
Doar gustând, poți vedea zeii și rozele,
Doar în palme nemărginirea se-ncuibă,
Iar copilul din tine se-mbuibă;
Blândețea încheie suflarea,
Iar fericirea înseamnă mirarea.

Dar mai presus de orice se vede,
Eu nu am ochii pe care toată lumea mi-i crede ...
Însă pentru ei nu există cuvinte,
Nu se află formule, nu există morminte ...
Ochii mei îl cunosc pe Cel din Vecie
Și-și vând povestea doar ție

Dacă nu ești precum alți bărbați ...