Azi am scris frumos pe o pagina de cer, iar mâna mea tremurată așează cuvintele pe ape, pe munti, pe suflete… iar gândul se rescrie a câta oară cuvinte?

În lumea cuvintelor care se sparg de pereții sufletului, iubirea picură în clepsidră rădăcinile nemuririi.

Viața curge prin fiecare cuvânt rostit de Dumnezeu și dăruit nouă ca talant spre înmulțire, de trecere spre și înspre noi.

Cuvintele își caută fiecare locul lor, acolo unde se simt bine, în flori, în zborul păsărilor, într-un sfârșit de mai, și nu mult mai departe de acel doi de iunie când ne deschideam ferestre spre cer…

Tu ai început oare sa auzi cum crește iarba? Ai început să auzi șoaptele tăinuite ale pamântului?

Te-am vazut visând si mângâind urmele pașilor lăsați pe nisipul de lângă talazuri a îngerului cu aripa ruptă, aud strigătele binecuvântări sufletelor pereche, acolo unde ți se pare că nimeni nu mai poate pătrunde.

Tu vizionar de moda veche clădești din embrionul pântecelui frumuseți precum ramul înflorit, punând în iriși cântecele unui aprilie nici prea devreme nici prea târziu, poposind pentru o clipă în sufletul fiecăruia dintre noi.

Glasul sângelui de la Adam cel învechit de vreme își cere drepturile creației pentru a contempla nașterea eternitații, cu rana mult prea adâncă sapă la rădăcina morții pentru a rescrie cu lacrimi o nouă epopee.

Cuvântul e cel care îți dă viață, e cel care te poate doborî pentru totdeauna, e cel care te poate duce pe cealaltă lume, e cel ce izvorăște lacrimi de bucurie, de nesaț de tine, de dor de mine și de ei.

Cuvântul e bărbatul și femeia, copilul și nenăscutul, el poartă mereu un nume. E candela ce își revarsă iubirea genunchilor sărutând pământul, e inima mea și a ta chinuită de ispășirile unor vremuri demult trecute. E poate veșmântul în care mă voi prezenta la dreapta judecată…

Cuvintele mă întreabă pe ce drum merg, ce sentimente port, îmi încuie gandurile, îmi descarcă sufletul... mă poartă prin spații albastre spre o nouă creație, mă sărută ca să aflu că exist…

Mă întrebi cumva ce-am pațit, de ce toate acestea?

Cuvântul e de vină, îmi încearcă puterile gândirii, vrea să vadă pe ce treaptă ești tu și dacă eu pot ajunge pâna la tine.

Fii tu, deci, păzitorul meu ca să nu ajung în închisoarea cuvintelor, fiindcă de acolo e greu să scap, îmi trebuie drept recompensă iubirea celor din mine, dar mai ales a celor din jurul meu...

Știi, cuvintele mi-au spus că pot să trec prin sufletul tău și că pot să-mi fac culcuș acolo, să-mi așez capul obosit, să-mi reculeg sentimentele și să le fac petale de nu mă uita…

Cuvantul e cel care e infometat de adevăruri, de multe ori își caută izvorul și găsește doar simțămintele putrezite de unde corbii se adapă, alteori se așează la tâmpla timpului și ciugulește cântecul vârstelor, încercând să se înfrupte din credința noastră pentru a deveni cel ce a fost și poate cel ce n-o să mai fie...

Din cuibul gândurilor cuvintele îmi sunt uneori veninoase, jertfesc suflete fără nici un pic de milă, respirând apoi aerul proaspat al cerului fără nici un pic de remușcare.

Alteori tânjesc după adevăratele revelații, urcând sau pogorând pe buze înca neatinse de stricaciune, se apleacă cu umilință la picioarle înlăcrimate ale crucii...

În noaptea adâncă pe strune de chitară colind himeric pe ape să te regăsesc ca pe un vis renăscut din umbră, ca pe un tremur al gândului să-mi fii mie strop de apă neîncepută.

Tresar speriată că mâna mea îți mângâie chipul ascuns sub pleopă, iar zâmbetul tău aproape râs îmi rimelează genele cu boabe de rouă.

La răspântii de vieți, doar hotarul e cel ce ne face să urcăm mereu fără a ne putea privi față către față. Cu regretul singurății ștergi mereu regretele în doi, faci mereu blianțuri, te întorci și răscolești viața de când nu erai încă speranță și vis.

Cere-mă în cântecul de noapte, în brațele-ți flămânde de adevăruri, și lasă-te purtat de gânduri, fiindcă clipele se nasc doar o singură dată.

E timpul când ecoul trupului se face auzit în floarea ce îmbobocește, în fluturele ce-și scutură polenul pe degetele tale să te poți remodela, argintiu, precum susurul izvorului, negru, precum rodul pământului, alb, precum herghelia zorilor...

Știi, e vară și e din nou un doi dar de iulie mustind a spice legănate de vânturile nordice, stropite cu apele râurilor ce ne despart sau sunt doar cuvintele care vor să facă punte dinspre tine...

Si da, nu ai uitat e timpul acela numărat cu ziua și uneori cu ora și că acel douăzecișipatru de ore ar trebui să fie doar douăzecișitrei, și neliniștea să nu mai pună obloane la ferestre… și tu să nu uiți că dincolo de toate ceasornicul e de multe ori neprevăzător…

Hai să încercăm să ne aruncăm neștiuți nici de timp, nici de zbucimul mării, în valuri, și-ți voi modela inima cu verdele privirii, cu surâsul soarelui și poate cu lumea cioplită îmbrățișare.

Leapădă-te de hainele acestea mult prea grele, de viscolul neiubirii, de jertfa blestemelor și aruncă-te pe altarul necunoscutului…

Sunt atâtea zile de când cerul s-a îmbrăcat în cenușiul tainelor nedeslușite, iar zorii acelui cinci zâmbesc trist cînd îți vede trupul răvășit, aripile smulse, iar tu doar himeră…

E vis, speranță, căutare, împlinire, dorință, drumuri, primăvară, singuratic… cuvinte ce pot definii sau ne pot defini, rămâne doar să te trezești…

Cuvântul însângerat își oblojește rana scriind o poezie, undeva la margine de mine și mult mai aproape de tine, luând umbra mea drept sufletul tau. Ofrandă depun din stele căzătoare pentru ca bezna poemului ce l-am scris să nască îngeri albaștri. Pamântul să ne dea sărutarea rodului veșniciei, iar noi ca niște hieroglife să ne înscriem misterului lumi acesteia.
Din lutul nostru se vor modela inimi și cuvinte, altare de închinăciune, icoane zugrăvite de lumină...iar toate acestea să se rasfrângă peste cerul tau Doamne!