e drept că ne pătimim din furia unui noiembrie
ce nu se mai sfârșește, dar ce idee,
ce idee ciudată să-mi spui că de atâta ploaie
nu știi ce să mai faci să nu ni se infesteze iubirea
așa că trimiți uitarea în stoluri de pradă
să-mi devoreze sanitar visele pe care cu eleganța
spleenului tău le sfâșii metodic primăvara,
să-mi bea mai apoi toată apa din ochi,
ciugulindu-i până la ultima picătură
în care îți păstrez surâsul.

îmi crapă privirile de atâta deșert
în vreme ce tu îți scrii rubicond poezia
curcubeielor din irișii altei femei
îmi maschez discret orbirea cu un surâs de Ganika
și caut un centru sigur de care să-mi reazăm
tristețea, așa că bâjbâi prin mine,
cu o mână strângându-mă în singurătatea mea,
ca un copil speriat în fusta mamei,
cu cealaltă pipăind un flash din ziua în care
te-ai trântit la picioarele mele și m-ai tras râzând peste tine
spunând că vrei să fii Woodstockul meu.

e drept că încerc să nu mă clatin,
e drept că nu vreau să te îngrijorez,
dar ce idee, ce idee ciudată să crezi că
poți să arzi fără grijă în toate celelalte
cât timp eu îți port cenușa și îți nasc nemurirea.