Eu încă mai pot să mă scriu în solfegii
Din picuri de ploaie pe drumuri de munte
Mă simt ca un hoț stând la limita legii
Și cer și pământ fiind gata să-nfrunte.

E dreptul la vis și-l păstrez încuiat
În locul în care-i ferit de aceia
Ce vor să mi-l vadă de tot despuiat
Și-apoi să-i transforme-n cenușă scânteia.

Cu sufletul rece de lacrimi secat
În nopți rătăcind după oarbe-nțelesuri
Mi-așez neodihna din trupu-mi pe pat
Și gândul mi-adoarme pe buză de-abisuri.