ascult vântul
cum îți mângâie trupul
de vestală muribundă
las șarpele de cupru
să-mi curgă prin vene
dezordine infernală
a sentimentelor călăuză
tăinuind această iubire
de oameni bântuiți

pictez pe cer lătratul câinelui
botul însângerat al dorului meu
căzut în dizgrație
ar trebui să fiu fericit
să-mi reneg toate amintirile
devotat doar dinților de lapte
ai memoriei să mă ofer cărnii
unui vis sfâșiat de menade

între noi doar vorbe nespuse
cosmos inert ce ne desparte tăcerea
într-o infinitate de cercuri
dau nume gleznelor tale
îți caut urmele morți repetate
pe nisipul unei plaje
ce coboară în infern
iubirea noastră prea tânără
ne trădează surâsului
icoană în alb