Mă zvârcolesc,
adânc sfredelit de Univers,
Mă rătăcesc
în visul meu cel șters,
Mai zbor,
din când în când,
pe aripi ideale
Și, prăbușindu-mă,
dau vieții
sensuri fatale...

Abisuri colosale,
infinite,
mă pândesc
Dar de neant
încerc să mă feresc
Și totuși dau tributul morții vii
Plătindu-i constant
opt ore pe zi…

Mă frâng
între iubirea ideală
Și sălbatica dragoste carnală…
Mă zbat,
mă strâng,
în surdă frământare
Și-i dau trupului,
zilnic,
porția de mâncare...

Aștern pe hârtie
poezii dezmembrate
Cu ireale frumuseți
blamate,
Visez,
noapte de noapte,
la neajunșii sori
Și-mi bat copiii
când nu-s ascultători....

Creații perfecte
zac adânc în mine,
Eu-mi astral zăvorâte le ține…
Zvârcoliri violente,
neliniște adâncă
Mă cuprind uneori
când ies de la muncă...

Din când în când,
acid m-autocritic,
Înăbuș zborul meu
cu zâmbet cinic,
Ucid în mine
nesupuneri fade
Și ancestralele
porniri nomade...

Trăiesc intens
prea blestemata-mi viață,
Uit tragedia morții ce o am în față,
Caut mereu
a fericirii agonie,
Și, neaflând-o,
rătăcesc în beție...

Sunt om, până la urmă:
azi sfânt,
mâine eretic
Și, între yin și yang,
murind încet,
mă-mpiedic…