Plângea încet în minte-mi
un biet ecou uitat,
Iar valul surd al mintii
de el se tot spărgea,
Spălându-l cu otravă.
Ciudat,tot nu murea...

Crâmpeie de speranță ieșeau
la suprafață, în noptile
cu stele.
Dar razele rațiunii
la ele n-ajungeau,
Și-n valuri de-ntuneric
mereu se cufundau
Lăsând să se-ntrevadă hidosul chip
al spaimei...