Năzuiesc pe veci întru existență,
Acolo unde nu-i azi, nici ieri n-a fost, sau mâine se-ndreaptă,
Acolo unde-i pură chintesență,
Să urc pășind cu-n sufletu-mi mândrie a cincea treaptă

Către cel dintâi și cel din urmă infinit,
Căci a fi fost și va fi să fie
Cel ce va cugeta la nesfârșit
În delir la propria-i nicmicie...

Și-n agonia-i de nedescris
Din purul vid el viața va culege,
Iar lumea-ngustă-i va fi proscris
Destinu-i singuratic, trist și rece.

Din materia-i neobosită cercetând
Geniul va modela forma Ideii,
Din cosmos, timp, umbră și pământ,
Va hărăzi destinul omenirii.

Iar când din pricina trupeștilor-neajunsuri
Se va afla din rege cersetor,
El tot va răsări în vreme de-asfințituri
Ca-al noptii prim veșnic prevestitor.

Și chiar de-l cauți în stele ca să-l afli
Pe el, cel ce întru noi înțelepciune va sădi,
Nu pregeta a răscoli miile de galaxii,
Ci însuti tu cugetă, îndoiește-te de tot ceea ce știi.