Somnul l-am ornat mereu cu ghirlande
și am ars veștile imbecile care inundau
zilele înșirate aiurea pe un drum ruginit,
dar constat că lumea se sperie cu un surâs.

Numai calea ferată mai are paralelismul,
case plictisite se pierd în apele cenușii,
valurile nu aud știrile din mass-media
și ninge cu fulgi de trăznete non-stop.

Întunericul se pierde în spirale triste,
tăcerea bate clopotele cu un fa diez,
corupții ascunse învelite în minciună
împart bucăți de mulțumiri împrăștiate.

Aveam ochii ascunși într-o garsonieră
când pe drumurile asfaltate cu refuzuri
mi-am amintit că iubesc ploaia de vară
și am cules iubirea din roua frunzelor,
care azi s-a uscat cu păreri de rău
topite în lacrima amintirii ultimului sărut.

Ajuns de povară am să rămân în brazdă
și copacii râd, copacii plâng lângă mine,
relele le-am risipit din amintirile mele,
mângâi tăcerea întunecată cu un cuvânt,
iar eterna moarte vrea să se odihnească.