Carari albastre el strabate
Departe de-a sa casa si de toate.
Si ape limpezi peste tot il poarta,
Cu-a sa corabie,ce viata i-o incearca.
El pleaca nevoit sau marea o iubeste;
Dupa un timp,cu ea imparte si traieste.
De-aceea,nevoit sau chiar altfel
Magia ei il poarta fara tel
Si viata sa devine fir de apa,
Tors doar de ea,stapana-nvolburata.

Pluteste pe albastru si soarele il bate,
Cu ochii sai de vultur,el vede de departe.
Furtuna e acolo si stie asta,poate,
Stapana si mormant- in doua clipe,toate.
Cu dorul neamplinit si suflet ratacind,
Mareu cu aripi frante si trupul ostenit,
Imbatraneste singur si e nefericit...
Se uita in adanc,la negrul sau mormant,
Ridica ochii tristi,privind catre pamant,
Dar marea cea albastra nu-l va lasa sa piara
Pan' ce talazu-i alb,pe cap,i-l pune lui coroana...
Si-apoi,cu gheara mortii,il sfasie-n adanc.
Uitat de asta lume,doar pescarusii plang.