Când neaua e pe ducă și muguri dau a floare
Pământul scoarța-și scutură-a trezire
Gângănilor aflate-n hibernare
Feciorelnice ale vieții, moșesc pământul scos din nea
Un fir din albul cel mai alb se coase,
Sorii se mișc și încă se măsor.
Când florile de pomi se alint în adiere
Se aude ciripit prin proaspătul eter,
Lăptosul verde al ierbii, încet, încet se urcă
Se coase verdele cel crud spre verde
Și se aude ascuțit de coasă.
Când florile au dat în pârg
Se umple a vuiet de mișcare
Un fâlfâit formație umple cerul
Pierdută și avută de mulții ei stăpâni
Căldura se risipă tot mai mult
Sărmana, aproape că dispare,
Se coase fir în galben
Sorii se mișc și încă se măsor.
S-a întărit pământul și e aproape gol
Și floarea cea din pârg este sămânță,
O palmă în jos ea s-a ascuns
De vârful cel de brumă
Din cojile de nuci bătrâni
Un fir maro se coase
Se aude ascuțit de coasă.
Din nou se așterne albul cel din albă
Și se mai coase încă
Þesutul viu,din vie
Căci zilnic se cosește, se măsoară.